[...] S-aputut observa că poeţii care au debutat după anul 2000 au în comun o apetenţă pentru corpul uman şi pentru fiziologia lui, iar limbajul uneori frust sau doar redus la denotativ a părut a face parte din noua lor poetică. Acolo unde poate fi vorba de poezie, desigur. Este şi cazul Liviei Roşea, care semnează un debut foarte convingător cu volumul Ruj pe icoane (Editura Cartea Românească, 2006). Ar fi nepermis de simplist şi de indecent să se spună că poezia ei se hrăneşte numai din mirosul subsuorilor („Poate de asta îmi place/ să te aştept aici cu genunchii pliaţi/ în mirosul de lady speed stick/ venind de sub braţe” – „Te aştept în faţa facultăţii”), din secreţiile mensuale sau altele, cotidiene („De sub mine miros de urină” – ,jKm picioarele încolăcite de o creangă”), din căldura umedă a sexului („îşi imaginează cum îi place/ să-şi plimbe degetele pe cusătura blugilor tăi/ exact acolo/ unde sexul se crapă/ unde e umed şi cald” – „Coapsele tale se închid”) -, din resturile alimentare dintre dinţi („Aşezate în pat întindem pasta [din conservele tocmai desfăcute - n.m„ R.V.]/ pe felii de pâine/ Mâncăm cu poftă/ râdem cu poftă/ aiurea una la alta/ ficat între dinţi” – „In camera asta stăm”) şi aşa mai departe, cu toate că aceste motive „poetice” inundă copios versurile sale.
Citate aşa cum am făcut-o mai devreme, trunchiate, versurile Liviei Roşea nu trimit decât către un trivial obscen, fără nici o
virtute literară. Numai că una dintre caracteristicile esenţiale ale poeziei sale o reprezintă narativitatea. Cităm adesea din poeţii moderni doar câteva versuri bine întocmite, încărcate de poeticitate, de sens, şi numai acele versuri, izolate, dau probă de un univers, de o figură reuşită. La Livia Roşea există mereu un mic scenariu, o tramă, o scurtă poveste sau o felie decupată din viaţă. Felul în care poeta face acest decupaj este el însuşi o mostră de poeticitate. Dar să vedem o poezie redată aproape în întregime, „Am aşteptat să-mi treacă ciclul”: „Am aşteptat să-mi treacă ciclul/ să pot intra în biserică/ e liber acolo unde/ ar trebui să fie bărbaţii/ mai mult de asta m-am aşezat în dreapta// sfinţii pictaţi se rotesc de jur împrejur/şi eu ameţesc/până la icoane păşesc în gol/ sărut pe rând lemnul lor umed/ aprind pentru mama o lumânare/ galbenă/ ca nişte degete de fumător// (…)// mă legăn pe nişte paşi împiedicaţi/ spre lume/ strada se îngustează/ în urma mea/ doar ruj pe icoane”. Cum se vede, rujul de pe icoane nu trimite defel la o blasfemie, la o luare în derâdere a sacrului, cum ar putea crede cineva urmărind doar titlul volumului – şi cum pare a crede însuşi unul dintre cei trei semnatari ai textelor de pe coperta a patra; da, un volum care recurge la tot ce trebuie ca să facă bună impresie, inclusiv un compact disc cu vocea autoarei, dar aici e mai degrabă o marcă a seriei lansate de Cartea Românească girată de Polirom -, ci semnifică felul în care sacrul se mânjeşte de contactul cu fiinţele de carne şi sânge care suntem. Cum ar putea fi o blasfemie când poeta se duce la biserică numai după ce a ieşit din starea de „necurăţenie”, atribuită de tradiţie femeilor aflate în cele câteva zile de ciclu menstrual ? E adevărat că odată înăuntru, ea alege să se aşeze în partea rezervată de aceeaşi tradiţie bărbaţilor, dar de ce să nu admitem că aşa cum se presupune fiecărui bărbat o trăsătură feminină, în grad mai mic sau mai mare, şi unei femei i se poate admite o trăsătură masculină ?! Că nu e vorba de vreo mare erezie o spun destul de lămurit şi ultimele versuri ale
poeziei: „acasă/ mă gândesc cum arde lumânarea/ cum Dumnezeu împarte/ viii şi morţii”. Acestea, de fapt, se numără printre foarte puţinele versuri care depăşesc nivelul strict al umanului, al cotidianului, al observaţiei directe, nemijlocite de interpretare, de o viziune, de o filozofie.
Altfel, cartea constituie o biografie suigeneris, de la zămislirea copilului care va deveni într-o zi autoarea Rujului pe icoane, la anii din braţele mamei – mama fiind prezentă adesea în versurile Liviei Roşea, fie şi numai ca amintire -, la anii de la grădiniţă, şcoala, facultatea, dragostea, „licită” sau secretă („De la 20 de ani ştii/ discreţia cu care trebuie să iubeşti/ un bărbat însurat/ gustul cafelei într-un OMV/ geanta cu haine pentru o noapte/ cumpăiăturile făcute împreună/ pentru familia lui// de ce un bărbat doar pentru tine şi depresiile tale/ când verigheta/ îi stă ascunsă în torpedou/ când/ cumpără tot din florărie/ pentru tine şi/ colegele tale studente// Sufletul tău/ apa Oltului primăvara/ plină de peşti morţi/ cu burta albă în sus”) şi, în fine la copilul care se zămisleşte în trupul celei care scrie şi care se naşte, încălzit de o dragoste care nu se exprimă în cuvinte („arfi suficient să miroşi aşternutul/ ai şti că/ despre dragoste e vorba aici” – „în patul mic de o singură persoană”).
Nu trebuie omise motourile din Robbie Williams, de care autoarea face uz, obsesiv marcate de cuvintele J’m scum… I come undone”. Nu chiar în paranteză fie zis, ar fi trebuit să le traducă. Aşa, doar cei care au cât de cât acces la limba engleză vor deţine şi această cheie, importantă, totuşi, pentru carte şi pentru, până la urmă, estetica ei.
Poezia Liviei Roşea se referă la fapte şi situaţii lipsite de lirism. Decupajul, care face în fond, figură de proză poetică prin sărăcia mijloacelor tipice poeziei, le impregnează cu lirism. în cele din urmă, frust, sărac în cuvinte, simplu, acesta probabil că e modul în care generaţia actuală de tineri îşi exprimă sensibilitatea.
RADU VOINESCU
==========================
