CONSTANTIN CARBARĂU : Bolintinul ” by night “

Dacă Bolintinul din Vale ar fi un sat uitat de lume, pier­dut prin Bărăgan sau Teleorman, prea multe n-aş avea ce scrie despre el şi, mai ales, despre felul cum arată „by night”, adică la vremea când luna doarme într-un nor, iar stelele pică de somn. Presupun ca, totuşi, aş remarca liniştea străzii principale, luminată de câteva becuri, faptul că prin unele case se vede ochiul albastru al televizorului sau se aude vocea metalică a unui aparat de radio, că la cârciuma din localitate mai sunt trei întârziaţi, obosiţi de băutură şi de politică, că la o poartă două babe înnoptează vorbind sau că lătratul unui câine încearcă să acopere cântatul unui cocoş. Şi cam atât. Portretul nocturn al respectivului sat ar fi, cât de cât, schiţat, conturat. Numai că, Bolintinul nu-i un sat oarecare, nici o comună „ceva mai săltată”, ci, cum spunea cineva, „picior de Paris”, localitate veche şi mare, centru comercial de vreo patru secole şi cultural-educativ de vreo două. Populaţia lui „bate”, în prezent, spre 13.000 locuitori, iar suprafaţa intravilană însumează cea 35 km pătraţi. In sfârşit, de aproape trei decenii are statut de oraş şi a început să se comporte ca atare, să dobândească mentalităţi şi obiceiuri citadine. Agitaţia străzii, foiala maşinilor, gălăgia claxoanelor, lumina vitrinelor, zgomotul muzicii pentru că „dată tare“ nu mai este muzică, ci zgomot – toate însuşiri specifice unei nopţi metropolitane le descoperi şi la Bolintin. De asemenea, ca-n orice urbe care se respectă, diverse îndeletniciri, diferite activităţi diurne continuă şi după ce soarele s-a dus să se culce, iar afară-i întuneric, şi după ce la primărie, poliţie, biserică, poştă, policlinică, judecătorie, BRD, BCR, Raiffaisen Bank, PNL, PRM, CEC sau CAR s-a închis de mult. Mai precis, magazinele mai mari, băcăniile, unele chioşcuri sunt deschise până la 9-l0 seara, iar restaurantele şi birturile până pe la l-2 noaptea şi chiar mai târziu.

Aşadar, dacă s-a lăsat seara bine şi vrei să cumperi ceva, dai o fugă la o băcănie sau Ia un magazin şi iei ce doreşti: iaurt, vodcă, ulei, gumă de mestecat, orez chinezesc, biscuiţi turceşti, portocale de Haiffa, pastile pentru ţânţari, ton din Thailanda, caramele etc, etc. Sigur, pentru un bob de piper sau o linguriţî de sare de lămâie nu te duci la magazinele din „centru”, ci la băcănia din cartierul tău sau chiar de pe strada ta. Depinde în ce parte a oraşului locuieşti. Dacă stai spre „bâlci”, te duci la băcănia lui nea Marin sifonam), dacă ai casa pe „linia gârlii”, pe „linia Argeşului” sau spre „Palanca”, mergi „La Cornel”, „La Bălălău”, „La Tănase”, respectiv „La Tibi”. în sfârşit, dacă domiciliul stabil este în „Poarta luncii”, aici există un „Angro”, care vinde şi cu bucata, ţine deschis până târziu şi găseşti de toate. Când totuşi, nu găseşti ce-ţi trebuie, vii spre „Lipscanii Bolintinului” sau la băcănie la Dan Bărbulescu şi nu se poate să nu pleci mulţumit.

Ceea ce poţi observa în toate aceste băcănii, chiar şi în cele de pe strada Agricultorilor, denumită impropriu astfel pentru că pe aici nu mai sunt agricultori, ci ţigani, iar aceştia nu prea au treabă cu munca pământului, este grija proprietarilor de a folosi spaţiul de care dispun la maximum, preocuparea de a aranja produsele cu o deosebită economie, dar şi cu gust, astfel încât acestea, pe de o parte, să fie văzute de clienţi, iar, pe de alta, să le fie şi lor la îndemână atunci când sunt solicitate. Pe un perete, pe altul, în dreapta, în stânga, sus, jos, rafturi, răftuleţe, vitrine mai mari sau mai mici, fel de fel de frigidere, congelatoare, iar de tavan atârnate coşuri cu păpuşi, pungi cu acadele, baloane etc. Apoi fiind magazine de cartier, vânzători şi clienţi se cunosc între ei, ştiu ce nevoi şi ce necazuri au, astfel că orice cumpărătură începe cu: „Când îţi vine băiatu ?”, „Cum se mai simte bătrâna ?”, „Ai luat porumb ? ş.a.m.d. Bineînţeles, aceiaşi vânzători cunosc şi preferinţele, şi gusturile consumatorilor, încât, dacă ceri trei pâini nu trebuie să mai spui de ce fel, pentru că se ştie – intermediară; dacă spui „unul mic”, la fel – Alexandrion; dacă zici „o bere”, e ciar – Timişoreană. Marea „înlesnire” pe care aceste „buticuri” o oferă clienţilor din „proximitate, – că acum nu se mai zice apropiere sau vecinătate -, în special bărbaţilor, este posibilitatea de a se cinsti reciproc la orice oră şi pe orice vreme. Adică, te duci la ora 9,30 seara, „La Tibi” să cumperi muştar, dar constaţi că nu are. Nu-i supărare fiindcă l-ai întâlnit fie pe vecinul Ivănuş, fie pe Sandu-Limbuţu, fie pe amândoi plus amicul Victor şi poţi să bei cu ei o bere, două, chiar trei. Poţi să te şi îmbeţi. în fond eşti acasă, în cartier, strada este luminată, câinii dorm, iar nevasta s-a culcat.

Desigur, dacă vrei să faci cumpărături mai multe şi mai deosebite, „în centru“, la marile magazine luminate „a giorno”, cu aer condiţionat, cu vitrine frigorifice moderne şi, bineînţeles, cu fel şi fel de produse. Mergi, să zicem „La Savu” şi precis la intrare te salută chiar el, patronul. înalt, cu destule fire albe, purtând o cămaşă în carouri roşii şi nişte bermude cenuşii, stă, adesea, sprijinit de o uşă a magazinului şi măsoară cu privirea… cumpărătoarele ! îi place să schimbe o vorbă, două cu clienţii, astfel că, vreo cîteva minute, poţi discuta cu el despre vreme şi vremuri. Peste drum de „Savu” este magazinul lui Andy. Şi aici aglomeraţie, foiala parcă nu ar fi căzut noaptea. Intri şi se poate întâmpla să te servească chiar el, Andy. Bine legat, tuns scurt, cu un tricou de culoare albastru-Volkswagen, este mereu pregătit să te ajute să cumperi ce vrei şi, mai ales, cât vrei. Uneori nu este Andy, dar te întâmpină soţia lui, Ţiţi – zâmbitoare, amabilă, gata şi ea să-ţi spună două vorbe în timp ce îţi întinde plasa cu ulei, zahăr şi ce-ai mai cumpărat. Iar dacă nu sunt ei – Andy şi cu Ţiţi – te serveşte prompt „madame Flory” („ochi şăgalnici, inimă zburdalnică”) sau-„tanti Fănuţa”, pe cât de măruntă (trei sferturi sub tejghea, un sfert deasupra), pe atât de harnică. în sfârşit, dacă Andy nu are ton de Thailanda, încerci „La Relu”. Aşa că deschizi uşa amintitului magazin şi descoperi şi aici aceeaşi curăţenie, aceeaşi ordine şi, lesne de înţeles, aceeaşi amabilitate. Doamna patronului, Ana-Maria, -păr blond, privire blondă, voce blondă – îţi spune cu delicateţe – tot blondă şi aceasta – că ton au, dar ţigări nu mai vând de câtva timp pentru că sunt împotriva fumatului. între timp apare şi Relu – păr negru, mustaţă neagră, ochi negri – care-ţi dă aceeaşi explicaţie, adăugând că „magazinul respectă Directiva Consiliului Comunităţii Europene 2001/37/CEE” referitoare la pericolul fumatului. Nu te superi pentru că este o directivă europeană, iar tu eşti un cetăţean european corect. Mulţumeşti, dai „bună seara” şi, în timp ce te retragi, un papagal strigă nervos din colivia lui: „Nu fuma ! Nu fuma ! Nu fuma !”

Ei, şi pentru că ai terminat cu „shopping”-ul -aşa se zice, acum, la Bolintin, când faci cumpărături, la fel ca la Londra, – gândeşti că, deşi-i târziu, n-ar strica o bere, un şpriţ sau o „tărie”. Şi, slavă Domnului, posibilităţi – adică restaurante – sunt destule. Desigur, unele dintre acestea închid mai devreme, altele, însă, ţin deschis până spre ziuă. Oricum, dacă mergi la „Pensiune”, Florica sau Mariana, deşi fac curăţenia de închidere, tot te servesc cu o bere. Iar dacă dai şi peste „şef, peste Traian, o discuţie cu el e întotdeauna instructivă: -afli cine a mai murit pentru că „alaltăieri a organizat o pomană”, cine s-a mai însurat „că sâmbăta trecută a fost nuntă grea” şi multe alte întâmplări care au mai avut loc prin Bolintin. Lângă „Pensiune”, la birtul „Mirela” e tot ora închiderii, dar Gigi – un client simpatic şi, mai ales, permanent – îşi bea ultima sută de „Arad” pe ziua respectivă, aşa că poţi să bei şi tu cu el. Dacă ţi se pare că la „Pensiune” sau la „Mirela”, bei pe fugă, faci vreo câţiva paşi şi te opreşti „La Ică”, la terasă. Ambianţă plăcută, muzică discretă şi o companie destul de distinsă. Adică aici îl poli întâlni, de pildă, pe Sandu, Sandu loniţă, şi discuţi cu el mult şi bine despre fotbalul bolintincan, despre Viteză, Jack, Tuli, Grasu, Cama sau alte foste vedete sportive locale. Sau poţi da cu ochii de maestrul Vali Manolache, care, dacă este „în voce” şi „cu chef”, îţi interpretează câteva canţonete că tot ai mai bea şi nu te-ai mai duce acasă. Iar de cântă „O, sole mio…” iar tu, cam „obosit” te uiţi la lună – e doar miezul nopţii – zău, că zici c-a ieşit soarele !

Şi dat fiind faptul că până dimi­neaţă mai este timp, poţi să treci pe la „Andy” (la restaurant, nu la magazin) sau la „Bădălău”. La Andy vin în special tineri (unii preadolescenţi, alţii post-adolescenţi), puştoaice cu decolteuri de ştrand şi fustiţe dintr-o batistă, inşi cărora abia le-a dat tuleiele, dar băţoşi şi plini de importanţă, cu cercei în nas sau în urechi, cu tatuaje pe burtă (fetele) sau pe piept (băieţii), destui dintre ei având maşini, motociclete, scutere etc. cumpărate de tăticu şi de mămica. Altfel, muzică, gălăgie, bere, suc, îngheţată şi o pizza de milioane. Pentru că, se ştie, la „Andy” se face o pizza straşnică. Sigur, printre consumatori sunt şi destui oameni în vârstă, unii dintre ei chiar „purii” şi, deci, mai puţin zburdalnici. De pildă, pe terasă, sub sălcii, singur pe o bancă, îl poţi vedea, deslul de des, pe amicul meu, pensionarul Vlad Marinescu, cum mângâie o sticlă de bere, trage din ţigară şi, prin fumul ei, priveşte cu nostalgie şi jind (vrabia mălai visează !) la tinereţea (şi tentaţia !) feminină care-l înconjoară…

La „Bădălău” aceeaşi atmosferă şi cam acelaşi decor: maşini multe (jeep-uri noi, limuzine străine, câte un Logan autohton), lume destulă, friptură, mici, băutură, serviciu ireproşabil, muzică, dans, antren. Clienţii – şi tineri şi mai în vârstă, şi masculi „fioroşi” şi „gomosi” cu burtă, şi „fetiţe” darnice şi doamne din „high-life”-ul orăşenesc sau judeţean etc, etc. Desigur, nu se poate spune că cele două restaurante se aseamănă, dar deosebirea dintre ele nu ţine atât de „look” sau de „service”, ci este de natură… ideologică, rezidă în conţinutul problemelor care se dezbat la mesele pătrate sau rotunde din incinta lor. Mai precis la „Andy” -politică puerilă: gagici, sex, fotbal, mărci de maşini, modă, parfumuri; la „Bădălău” – politică matură: partide, afaceri, tranzacţii, comisioane. Oricum, un lucru este cert: la ambele restaurante poţi întârzia până spre ziuă. în fond, cârciuma nu-i serviciu ,să pleci Ja oră fixă că s-a încheiat programul. Nu. Stai cât vrei şi cât te ţin buzunarele. E plăcerea ta şi interesul patronului !

în sfârşit, când, mai devreme sau mai târziu, oricum după miezul nopţii, ajungi acasă şi, pătruns de imaginile Bolintinului „by night”, precum şi de gândul la salteaua moale, te pregăteşti să te culci, auzi, deodată, cum geamurile tremură, câinii latră, cocoşii cântă şi ţâşneşti afară, crezând că-i cutremur sau vreun atac terorist. Dar nu. Este cavalcada motociclistă care aproape în fiecare noapte alungă liniştea Bolintinului şi a bolintinenilor. Dar liniştea nu poate să fie alungată, nu poate să fie tulburată ! O păzeşte „poliţia comunitară”, „poliţia rurală”, „poliţia locală”, „poliţia de proximitate” şi, mai ales, „poliţia de prisos” ! Somnul, însă, s-a dus. Perseverent, încerci, totuşi, să dormi. Pui capul pe pernă, întinzi picioarele, şi tragi plapuma peste tine. în aceeaşi clipă, geamurile iar tremură, câinii iar latră, iar tu, prin avalanşa de decibeli care-ţi inundă camera, distingi ritmuri de manele, ţipete de trompetă, bubuituri de tobă ca la urs. Buimăcit, stai în capul oaselor şi-ţi aminteşti că e joi şi că-i nuntă la ţigani. Adio somn ! Bună dimineaţa Bolintin!

CONSTANTIN CARBARĂU