Surse fundamentale de informaţie multilaterală (geografică, istorică, socială, politică, culturală etc), monografiile şi dicţionarele generale au o veche şi fructuoasă tradiţie la noi, la români, începuturile în domeniu se situează către sfârşitul veacului al XlX-lea când consemnăm o vădită şi rodnică activitate în materie, Societatea Geografică şi Societeta Academică fiind, dacă putem spune aşa, promotoarele acestui tip de scrieri, de o indubitabilă importanţă, mai ales pentru posteritate.
O lucrare precum Marele dicţionar general al României, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe, întocmită de către George Ioan Lahovari, General C. I. Brătianu şi Grigore Tocilescu, tipărită la Stabilimentele Socec în 1899, reprezintă, la ora actuală, o carte de căpătâi pentru oricine doreşte să întreprindă incursiuni în trecutul unor aşezări (târguri, oraşe, sate) româneşti.
Tradiţia de care amintean s-a perpetuat în chip fructuos şi în veacul următor şi nu e de mirare că începând de prin 1928 un poet ca V.Voiculescu dă la iveală, în colaborare cu Gh.D Mugur, o serie de broşuri (Chestionar de anchetă socială pentru monografie, Chestionar /•’olcloric. îndreptar pentru conducătorii culturali de la sate – Căminul cultural ş.a.), ca să nu mai vorbim de anchetele de leren ale echipelor sludenţeşti conduse de Dimitrie (inşii în deceniul umililor.
Muncă anevoioasă şi ncaflală la îndemâna oricui, documentarea şi elaborarea monografiilor a intrat, după 1990, ca şi alte tipuri de lucrări ştiinţifice într-un nedrept con de umbră. Astăzi sunt puţini aceia care se mai „aventurează” să trimită la liparasll’el ile c;lr(i – ceea ce reprezintă, se înţelege, o pierdere pi’iilm culluni na(ională. Valori vechi, tradiţii, obiceiuri etc. riscă să se piardă pcnlru loldcauna, din păcate.
Dl. Paul D. Popescu nu este un nou venit în domeniu. D-sa e unul dintre veşnicii, pasionaţii şi împătimiţii istorici prahoveni care au făcut dovada unor virtuţi de cercetător demne de toată lumea, dând la iveală cărţi, studii şi articole ce au dovedit nu numai o documentare serioasă, ci şi un anume mod, plăcut, de a şti să elaboreze lucrări ce prezintă un mare interes, deopotrivă pentru specialişti ca şi pentru publicul mai larg, dornic să cunoască trecutul ţării şi să pătrundă, împreună cu autorul, în tainiţele istoriei, în acele zone mai puţin sau chiar deloc abordate mai înainte.
Am în faţă primul tom din „prezentarea monografică a comunei Chiojdu -judeţul Buzău”, cum îşi subintitulează autorul Cartea satelor chiojdene şi după parcurgerea celor peste 550 de pagini aproape că nu ştiu la ce să mă opresc mai întâi, atât de interesantă şi de bine articulată mi se pare această lucrare ce adună şi „toarnă” într-un text cursiv, plăcut şi fluent cam tot ce se ştie la ora actuală despre o localitate aflată la graniţa de nord a judeţului Buzău. Căci, deşi departe de centre urbane importante (Buzău, Ploieşti, Braşov), comuna Chiojdu s-a bucurat de-a lungul timpului de atenţie sporită din partea unor cercetători, îndeosebi istorici, care i-au studiat trecutul, etnografia, folclorul şi în genere toate acele aspecte care-i subliniază şi-i potenţează specificiul în contextul celorlalte aşezări buzoiene. Toponimic explicat de Iorga drept „loc pietros”, Chiojdu are adânci rădăcini în istorie (Lahovari în amintitul dicţionar susţine că aşezarea ar fi fost întemeiată de transilvăneni venmiţi de la Sita Buzăului, în vreme ce Al. Tzigara Samurcaş aminteşte în memoriile lui că prin 1901 -1905 a primit în dar de la un locuitor al satului Lera, aparţinător Chiojdului, un ciocan de piatră din epoca neolitică), aproape fiecare perioadă din trecut fiind „marcată” prin fel de fel de evenimente. Dl. Paul D. Popescu le pune cu atenţie şi discernământ în lumină, recurgând la mărturii documentare incontestabile (acte, hrisoave, înscrisuri de arhivă) despre moşneni liberi, stăpânitori ai livezilor şi ai pădurilor, oameni gospodari şi cu frica lui Dumnezeu.
Tăvălugul istoriei naţionale n-a ocolit nici această pitorească aşezare buzoiană şi dl. Paul D. Popescu evidenţiază sacrificiile chiojdenilor- fie cele din primul şi cel de al doilea război mondial, fie cele după aceea, în perioada comunistă, care a distrus rosturi vechi vechi şi temeinice, determinând, între altele şi migraţia unor locuitori la oraşe.
După ce se opreşte asupra „Instituţiilor Chiojdului”, pe care le trece în revistă în evoluţia lor de-a lungul timpului (administraţia, şcoala, biserica, poliţia, diospensarul, aşezămintele culturale), monograful de azi al comunei inserează în paginile căiţii un capitol
- poate cel mai interesant din punct de vedere al lectorului obişnuit
- intitulat „Viaţa de zi cu zi, an de an şi de secole a Chiojdenilor” în care se fac ample referiri la cultura prunului (şi, evident, la produsul final – ţuica), la pădurile şi comerţul chiojdean, la gospodăria chiojdenilor şi viaţa lor cotidiană, în fine la aspecte ce ţin de etnografie şi folclor.
In pagini de adâncă vibraţie, dar fără să piardă măsura şi echilibrul expunerii, dl. Paul D. Popescu zăboveşte asupra unor tradiţii pierdute, ori pe cale de a se pierde, cum ar fi meşteşugurile (ţesutul la război, confecţionarea costumelor populare specifice zonei, morăritul ş.a.), descrie arhitectura ţărănească a locului (între care şi casa cu imaginea tipărită de bancnote de 10 lei), creionează portretele unor ţărani „pitoeşti”, întreprinzători şi originali, precum TacheTache, Bunică Izbăşoiu, Neculai Uruc şi alţii, unii dintre ei înzestraţi cu simţul umorului, sănătos şi tonic, parcă desprinşi din paginile arhicunoscute ale scriitorilor noştri clasici.
Fără să „evadeze” dintre graniţele impuse de documente, dar şi de mărturiile unor localnici, dl. Paul D. Popescu deţine arta de a alterna armonios informaţia strictă, seacă cum am zice, cu naraţiunea, cu anecdotica, cu ceea ce George Potra, N. Vătămanu şi alţi cercetători ai trecutului numesc „istorie măruntă”. O istorie ce dă culoare, creează atmosferă, luminează firide ascunse din trecut, în fine cucereşte şi farmecă cititorul.
De altfel capitolul final al monografiei – „Pagini chiojdene” însumează şi el o serie de texte literare semnificative, începând cu o serie de creaţii folclorice şi continuând cu pagini semnate de autori originari din Chiojdu (istoricul CC. Giurescu, profesorul universitar Paul Dobrescu, Petre Predescu, subsemnatul şi alţii)
- ceea ce, vreau să cred, completează în chip fericit o carte realmente valoroasă şi care, fără a exagera cu nimic, va deveni de referinţă în viitor. Fireşte, laolaltă cu cel de al doilea volum în care vor fi prezentate, între altele, personalităţile comunei (care nu sunt deloc puţine şi care de-a lungul timpului s-ai afirmat pe deplin în contextul vieţii social-culturale naţionale).
FLORENTIN POPESCU
==========================
